Am fost de 1 mai (2, mai exact) la Moeciu. Locul este execrabil de-a dreptul, kitsch-ul e la el acasa. E atât de rău încât nu aş scrie nimic despre locul respectiv.

Kitschismul este o molimă care străbate ţinutul lui Vlad Ţepeş fără milă. Înavuţiţi peste noapte în urma defrişărilor masive, sătenii din zonă şi-au trântit palate cu amprenta la sol de 450 mp în curţi de doar 500mp. Se ridică impozante chiar la marginea drumului răpind orice perspectivă şi departe de orice simţ estetic. Mutilate, sunt o rudă a unor case normale aşa cum şi pitecanthropii sunt rudele noastre. Casele sunt carcase din beton peste care au aplicat bârne tăiate în două pe lungime, pentru a da senzaţia că sunt “de munte”. Rezultatul este dezastruos, mai ales în interior, unde bârnele nu converg, ci sunt dispuse alandala. Inevitabil bârnele sunt negre, pereţii albi.

La tarabele de “souvenir”-uri se găsesc produse locale făcute la normă, din material lemnos la preţ de fildeş. Tricouri imprimate cu Dracula în diferite ipostaze, mai mult sau mai puţin artificiale, jucării made în China, mitraliere şi arbalete (care nu trag nici cu ţăruşi, nici cu usturoi şi care nu au nici cea mai mică legătură cu Vlad Ţepeş), coarne şi colţi (adevărate, plastic 100%), cai din pluş care nechează când sunt bătuţi la fund etc. Printre toate cele de mai sus sunt rătăcite şi puţine lucruri făcute de meşteşugari adevăraţi, din păcate doar un procent de maxim 5% dintre comercianţi. Înghesuiţi între ororile moderne şi kurtos (sau cum se scrie) vând mult prea puţin şi atrag doar câteva persoane. Drept pentru care sunt nevoiţi să aplice formula ”puţin şi scump” şi astfel o piatră şlefuită costă 100 de euro.

În toată această supă de lucruri fără valoare, lângă un castel cu doar 3 holuri seci de vizitat, o persoană se învârte cu greu printre turişti vânzând singurul produs necontrafăcut. O bătrână se roagă să i se cumpere cele 2 pungi mici cu câte 5 mere pătate şi zbârcite cu 1 leu fiecare pungă “5 mere, 1 leu mamă”. Glasul este slab, tremurat ca şi cum ar fi gata să plângă. Zice încet, nu se aude decât dacă treci pe lângă ea. Amărâtă, săracă şi adusă de spate nu cerşeşte nici acum. Când cineva îi dă 1,5 lei îl trage de mânecă să îi dea înapoi 5 bani. Trec pe lângă  ea si mi-e prea jenă să mă opresc să îi cumpăr cealaltă pungă. Îmi dau seama brusc că cea de care fug jenat este de fapt singura persoană care vinde ceva substanţial, la un preţ nu rezonabil, ci foarte mic. Într-o mare de kitschuri şi înşelăciuni eu nu cumpăr singurul obiect real din mulţimea de făcături. M-am întors după câţiva paşi, dar cineva îi cumpărase şi cea de-a doua pungă. Tocmai venea în direcţia mea închinându-se cu ochii în lacrimi “Mulţumesc lui Dumnezeu”. “Nu mai ai mamaie, mere?”. “Nu mai are mamaia, 4 pungi am avut”. Îi pun în mână câteva hârtii de 1 leu pe care încearcă să mi le dea înapoi murmurând că nu mai are nici un măr. “Mamaie, ia-i şi cand mai aduci mere să îmi dai şi mie.” Ştie la fel ca şi mine că nu o să o mai aibă ocazia, dar îi zâmbesc şi se linişteşte. Zâmbeşte şi ea şi îmi mulţumeşte de o mie de ori. Plec repede pentru a nu o pune în situaţie jenantă şi pleacă încet înapoi spre ieşirea dintre tarabe făcându-şi loc cu greu printre turiştii gălăgioşi cu sacoşile pline de coarne de plastic şi căni cu Dracula.

Moeciu-Bran nu mi-a plăcut. Nu este nici sat, nici oraş. Este doar un loc în care se profită de tine, un loc în care majoritatea vilelor s-au înălţat pe un munte de copaci tăiaţi. Fără un proiect coerent, fără un target clar este o spoială de zonă turistică. În loc să promoveze specificul locului sunt invadaţi de termopane de proastă calitate şi arhitectură complet străină.  Zona de tarabe şi casa groazei par făcute din resturile de la gunoi, iar muzeul satului o adunătură de cocioabe identice ce diferă doar ca mărime, cu uşile închise de lacăte ruginite. În interiorul lor nu este nimic, nici o mobilă, nici un ştergar pe perete, doar noroi.

Dracula este un personaj, fără a fi exploatat ca legendă, fără a fi transformat în maşinărie de făcut bani. Un personaj care nu este de fapt nici Dracula, nici Vlad, ci doar un motiv. Este o lume prinsă la mijloc între kitsch şi tradiţie, între sărăcie lucie şi bani apăruţi peste noapte. Învecinaţi din întâmplare cu un castel celebru în toată lumea localnicii nu pricep că turiştii vor ceea ce este real şi specific lor (tradiţie, mâncare adevărată, obloane la ferestre) înfăşurat în legendă. Potenţialul este enorm şi nu ar fi nevoie să tai păduri întregi pentru a construi o casă şi face un ban. Ar fi suficient să aleagă câteva săptămâni pe an în care să sărbatoreasca plecarea lui Vlad la luptă, noaptea în care a devenit vampir, noaptea ielelor şi alte tâmpenii mai mult sau mai puţin reale. Câteva zile de concursuri cu sabia, turniruri şi mese întinse în curtea castelului. Te aştepţi la lucruri tradiţionale, te aştepţi ca Vlad să fie sărbătorit de câteva ori pe an, te aştepţi la o lume medievală nu la made în china, coarne de plastic şi căni.

Discrepanţa între bătrâna aceea şi restul (persoane, case, castel etc) e atât de mare încât chiar şi acum, la 3 zile după, am impresia că era din alt film. Probabil că mai există speranţă pentru locurile acelea, că va fi cândva şi o zonă plăcută. Probabil că dacă acea bătrână încă există vor apărea şi alte lucruri bune acolo. Nu betoane si termopane. Poate cineva îşi va da seama că dacă vrem betoane rămânem în oraşe şi nu mai venim sute de km în zonă rurală. Şi dacă vrem kitschuri avem tarabele Europa, la marginea Bucureştiului. Deocamdată, zona Moeciu mi s-a părut o ţeapă post mortem a lui Vlad Dracul.

A apărut prima serie a Cronicilor din Amber la Tritonic.

Sunt 5 cărţi subţirele, mai mult nuvele decât cărţi. Pentru cei care citesc fantasy nu sunt în nici un caz de ratat.
Amber este singura lume adevărată, celelalte, printre care şi Pământul, sunt doar umbre ale Amberului. Ca orice altă carte a lui Zelazny este enervantă la început, deoarece nu binevoieşte să ţi se explice nici care cine ce e, nici ce motivaţii are. Ca totul să fie şi mai enervant, personajul principal, Corwin, este amnezic astfel că nici el nu ştie mai multe decât tine.

Exista câteva elemente noi, pe care nu le-am regăsit în alte cărţi fantasy. Cărţile de tarot cu atuurile-reprezentări ale membrilor casei regale prin care aceştia comunică este unul dintre ele. Un atu activat al lui Corwin, de exemplu, funcţionează ca un telefon mobil sau teleportor, dacă se acceptă contactul sau dacă este de acord să te tragă in spaţiul lui. De altfel, Corwin găseşte relativ repede un pachet de cărţi de joc acasă la Flora şi aşa cunoaştem atuurile singurei lumi: Random, Julien, Caine, Eric, Benedict, Corwin, Gerard, Bleys, Brand, Deirdre, Flora, Fionna, Llewella etc.
Fiecare are propriile atribute si skilluri, alianţe întunecate care se fac şi se desfac în tăcere, ambiţii proprii sau împrumutate. Stilul uşor ironic-sarcastic al lui Zelazny, povestirea la persoana întâi cu tot subiectivismul şi accelerarea implicită a evenimentelor, replicile shakespeariene, încordarea de oţel a lui Corwin în ambiţiile sale (vrea tronul pentru că îl poate lua, nu neapărat pentru că îi revine) fac din Cronicile din Amber un ciclu rapid şi ucigător. Eu nu am putut să le las din mână până când nu le-am terminat. Şi nu numai eu:).

Personal, două personaje îmi plac foarte mult: Corwin - jokerul care se poate eschiva, mula pe orice alianţă are împotrivă, cade în picioare şi aproximativ întreg de fiecare dată şi nu este totuşi un erou clasic, cavaler şi cu suflet nobil. Nu ezită să se folosească de subterfugii şi să trişeze pentru că, aşa cum spune şi el, pe câmpul de luptă se moare, nu suntem la olimpiade să jucăm cinstit. Al doilea personaj e Benedict. Singurul motiv pentru care tronul nu este al lui e că nu îl interesează. Dacă l-ar revendica, orice luptă s-ar opri. Pentru că este altfel decât oricine din Umbră sau Amber. Când Ganelon îşi exprimă dorinţa ca după ce evenimentele se vor termina să se întoarcă la Benedict (care are o singură mână) pentru a-l ajuta, deoarece este handicapat, Corwin râde şi îl lămureşte rapid: “Scuză-mă, te rog. Nu înţelegi. Nu înţelegi cu adevărat cu cine am vorbit în cort în noaptea asta. Poate ţie ţi s-a părut un om obişnuit – unul handicapat chiar. Dar nu este aşa. Mi-e frică de Benedict. Este altfel decât oricine din Umbră sau Amber. Este Maestrul de Arme al Amberului. Concepi un mileniu? O mie de ani? Câţiva măcar din anii aceştia? Poţi să îţi imaginezi un om care, în fiecare zi din aceşti ani, şi-a petrecut o parte a din ea cu arme, tactici şi strategii? Pentru că îl vezi acum într-un regat mic, comandând o miliţie, cu o livadă de pruni în curtea din spate a casei, nu te lăsa înşelat. Tot ce înseamnă ştiinţă militară se află în mintea lui. A traversat din Umbră în Umbră, cautând variante ale aceleiaşi bătălii, alternând circumstanţele, pentru a-şi testa propriile teorii de război. A comandat armate atât de mari încât le puteai vedea mărşăluind zi după zi fără să zăreşti sfârşitul coloanelor. Chiar dacă este incomodat de pierderea braţului nu aş vrea să lupt împotriva lui cu arme sau cu mâinile goale. Din fericire nu are vise pentru tron, pentru că l-ar fi ocupat până acum. Dacă l-ar vrea, aş renunţa în clipa asta şi i-aş recunoaşte suveranitatea. Mi-e frică de Benedict.” Citatul este aproximativ :). Ca ultim argument pentru care îmi place Benedict, este sabia. Este un falx dacic. :) Nu spune nicăieri, dar o descrie şi se recunoaşte cu uşurinţă.

Partea interesantă a cărţilor lui Zelazny este originalitatea lor. Nu le poţi pune într-un loc cu altele. De exemplu, Roata Timpului a lui Robert Jordan, o pot pune lângă Tolkien. Prin asta cele două se amestecă şi se întrepătrund. Se alterează, într-un fel. Zelazny în schimb are locul lui propriu, cărţile lui rămân unice şi işi ocupă locul în memorie nealterate.
Pentru că nimic asemănător nu a mai fost scris.

Un tren merge de la Pământ la Lună cu viteza 99.99999 % din viteza luminii. Un pasager se ridică de pe locul său şi merge spre primul vagon cu 0,00002 % din viteza luminii. Pentru un vecin de compartiment viteza lui ar fi insignifiantă. Pentru un observator de pe Pământ el s-ar deplasa cu o viteză superioară vitezei luminii.

Locul din care privim, partea nostră de baricadă ne influenţează în mod subiectiv şi hotărâtor deciziile. Mare parte dintre noi am tras sperieturile necesare când anumite zile ale lunii întârziau pentru prietena din adolescenţă. Reacţii panicate şi gânduri invariabil negre, stres şi nervozitate, “ce facem dacă?” (deşi ştiam clar ce o să facem)…

Până când am văzut Juno.:) O abordare simplă a unei probleme ce pare complexă la prima vedere. Mutându-ţi locul nu doar că nu mai pare complexă, dar nici măcar problemă nu mai este.
O fată de 16 ani rămâne gravidă şi lumea ei nu se năruie, familia nu o condamnă, ci o sprijină. Nu este arătată cu degetul, nimeni acasă nu o pocneşte, nu o ceartă, nimeni pe stradă sau aiurea nu îi spune curvă. Şi nici măcar o clipă nu o poţi privi aşa.

Ellen Page face un rol care chiar merita un Oscar. Scenariul este simplu, bun, are mesaj şi oferă soluţii acolo unde de obicei găseşti doar disperare. Este un film care te energizează, te inspiră, un film amuzant în care se petrec lucruri serioase. Până acum este cel mai bun film pe care l-am văzut anul acesta şi e puţin probabil să fie depăşit, chiar dacă suntem doar în aprilie.

Ceea ce pentru Juno este o problemă, un copil când are doar 16 ani, pentru familia ce îl va înfia este o bucurie. Totul depinde de locul din care privim.

Juno merită mai mult decât un Oscar pentru scenariu, merită să fie văzut şi merită să îţi aminteşti că pentru fiecare problemă există mai multe locuri din care o poţi privi. Şi este posibil ca dintr-unul să vezi soluţia perfectă.

P.S. Un singur lucru mai am de adăugat: Ellen Page este fe-no-me-na-lă ! :) Sincer, simt nevoia sa repet asta: Ellen Page este fe-no-me-na-lă ! :)

P.S.2 Nu vreau să mă gândesc la varianta românească a filmului. 3245 virgulă pi pătrat al lui mungiu plus moartea dlui lăzărescu, hârtia va fi albastră şi alte filme pozitive şi pline de inspiraţie ar fi nimic. Doar să te duci la un regizor şi un scenarist român să le spui: am idee pentru un film… o tipă de 16 ani rămâne gravidă şi are o mamă vitregă. The notebook ar fi, cred, un film vesel şi pozitiv pe lângă ce ar ieşi… :)

 Episodul precedent – aici

… am rămas la mieii mov din postul trecut. Aşa că reluăm chiar de la ei. Cu decolorarea, sincer, nu prea mi-a iesit pentru că îi colorasem cu Gallus de ouă şi n-a vrut să iasă cu nici un chip. Singurul rezultat a fost că după mai multe şamponări acum blana creaţă a mieilor rezistă la orice intemperii şi foarfeci. Şi e roz. Rânjeau ca proştii la mine “Vai, ce draguţi suntem roz!!!”. Pentru că nu se pot tunde, acum arată ca vărul din familia Addams cu părul pe bigudiuri. Mă rog, trecem peste cretinei mai ales că i-am trimis în spatele casei, la soare, să se zbenguie veseli în zorii primăverii până crapă de plictiseală. Concediaţi adică.

 

Cum totuşi, ca orice om, am nevoie de oi care să sară gardul ăla obidit să pot adormi, am pornit pe poteca desfundată spre păduricea din depărtare.  Ajung relativ repede, în doar vreo 5 ore. Sunt leşinat de mers prin praf şi mi-e cald de mor, aşa că nu ezit să sar un gard alb de jumătate de metru – “exact ca o oaie”, mă gândesc plin de nervi – şi să bat la uşa unei case mici din buşteni. Are lumina aprinsă aşa că bat din nou cu putere. Aud un mormăt nemulţumit şi papuci târşâiţi pe podea. Uşa scârţâie şi un basset cu halat în carouri şi şapcă cu urechi apare în prag. Pufneşte când mă vede şi stropi îmi sar în ochi: “N-am!”. Perplex îl întreb: “Ce n-ai?”. “N-am zahăr, ouă, tigaie, sifon sau ce vrei să îmi ceri … vecine”. După ce îl lămuresc că nu vreau nimic din cele enumerate rânjeşte şi îmi face semn să intru. Văd trei uşi din sufrageria imensă şi mă îndoiesc că există mai multe camere. Oricum, interiorul pare mai mare decât exteriorul şi la ora asta chiar nu am chef să mă gândesc la paradoxuri. Zenon ăla de exemplu îmi dă mereu fiori pe şira spinării. Pare că am nimerit într-o combinaţie de ceainărie-anticariat-muzeu-afumătoare. Bibliotecile înalte până în tavan sunt pline ochi de cărţi legate frumos în piele. Toate poliţiste, văd când mă apropii. Din loc în loc sunt vitrine cu obiecte diferite si pline de praf. Mâini scheletice, ciorapi, inele, săbii, brad de Crăciun, albine mici oarbe de beci, şopârle, bibelouri (bibelan de porţelou lalalal lalala), fructe confiate, pipe, căciuli, morcovi, o oală de ciorbă etc. În dreptul unei ferestre cu draperie grea, vişinie este un fotoliu şi un birou din lemn masiv (mahon pare) ce ar putea fi folosit liniştit ca fundaţie pentru un bloc de 15 etaje. Vrafurile de cărţi şi hârtii transformă biroul într-un soi de cămilă cu cele mai multe cocoaşe din lume şi toate acum se mişcă periculos în timp ce bassetul scoate de sub ele o pipă lungă şi trage din ea fericit. Acum mă lămuresc de ce tavanul era negru ca în cerul gurii deasupra biroului. Deci tăiem afumătoare. “Numele meu e Basset”. Rânjesc cu gura până la urechi “Nu m-aş fi gândit niciodată… Eu sunt Vecinu.” Cum stomacul meu protestează împotriva postului îndelungat, Basset sună dintr-un clopotel. Două oi îmbujorate intră cu o tavă cu ceai, biscuiţi, şuncă, ouă fierte, brânză, cârnaţi şi ceva verdeţuri. Le privesc chiorâş cum îşi dau coate şi chicotesc. “Ăsta e, fată??” “Îhâm, caută ţopăitoare.” Hihihahahahihihihaha. Nişte idioate. După ce reuşesc să înving un samovar de ceai cu trei sferturi din tavă, sunt expediat la culcare. Cum pic de somn, nu protestez. Nu număr nimic, dar nici nu apuc să mă schimb. Dorm deja cu 5 minute înainte de a mă prăbuşi în pat.

 

Dimineaţa oile chicotitoare mă trimit în curte să îmi iau rămas bun de la Basset. Spre cinstea lor, mă căpătuiesc cu un coş de picnic pe care scrie Scufiţa Roşie şi cu o umbrelă-baston. Coşul cred că e furgăsit de pe undeva, dar haleala pare în regulă. “Umbrela am ales să fie baston că o să dureze ceva pană găseşti câteva oi să ţopăie. Am vrut să îţi punem şi o proteză dentară în coş, dar nu am găsit.” Le mulţumesc pentru încrederea pe care o au în mine şi mă fac că nu mă prind de poantă. Nu pot să mă abţin să mă uit urât la ele înainte să dau colţul casei. Explozia de râsete mă anunţă că am făcut două oi fericite. Basset îşi bea ceaiul liniştit, întins pe un şezlong. Se holbează printr-o lupă la nu ştiu ce chestii dintr-o carte. Cum nu este al doilea şezlong, mă aşez direct pe iarbă lângă el. “Deci, ce ziceam că vrei?” “Nu ziceam, dar aş vrea nişte oi care să sară vesele şi fără griji peste un gard ca să pot dormi”, răspund pe nerăsuflate. “Şi pentru asta ai venit în pădure?” Îndreptă lupa spre mine şi văd prin ea un ochi anormal de mare. Are vinişoare roşii şi cearcăne. Posibil ficat, nesomn, miopie sau diverse, concluzionez. “Poţi să nu te mai uiţi la mine cu lupa aia?” Îşi dezvăluie caninii zâmbind: “Încercam să găsesc cel mai mic semn de inteligenţă…” Îmi întinde un pahar de ceai şi pune lupa deoparte: “Mă băiete, oile nu stau în pădure. Sunt mufloni de-ăia graşi pe munte, oi pe câmpie, dar în pădure, eu n-am văzut nici una, nici alta”. Paharul este rece, aşa că iau o gură mai mare ca să îmi opresc replica prea puţin documentată cu privire la strămoşii câinilor. Ceaiul se dovedeşte a fi bourbon, ceea ce mă lămureşte asupra vinişoarelor. Ocazie cu care am impresia ca alcoolul poate tăia noi căi până în stomac deoarece l-am simţit că a folosit cu laşitate o scurtătură. Arsura mă face să mă simt ca un dragon şi jumătate. Nu în privinţa curajului, forţei etc…

 

Cu toate enigmele rezolvate mă îndrept spre poartă. Basset fluiră după mine şi strigă fără să se ridice din spatele cărţii deschise: “Vezi că scrisul ăla de pe coş iese cu apă chioară, nu-ţi face probleme. Li s-a părut lor ca semeni. E un lac la o aruncătură de băţ, în dreapta.” Mda, deosebit…  Mă fac că merg spre pădure ca să demonstrez că nu mă iau după orice zvon privind destinaţia şi imediat ce nu mă mai aflu în raza lui vizuală cârmesc spre lac. Trebuie să scap de scrisul ăla. Probabil că Basset era campion mondial sau măcar olimpic la aruncat cu băţul pentru că trec trei ore până ajung la băltoacă. Aliniez pe iarbă conţinutul coşului şi înfig umbrela în pământ. Mă îndrept cu grijă spre malul noroios, pe care alunec la fiecare pas, ocolind rădăcinile de salcie dezgropate de ape. Am însă un echilibru extraordinar aşa că nu îmi fac probleme. Reuşesc după îndelungi eforturi şi sacrificii (sunt ud tot pentru că am alunecat şi am pierdut un papuc, iar recuperarea lui a însemnat scufundări cousteau-siene şi excavări deoarece se infipsese la 30 de cm în noroiul din adâncurile apei de un metru jumătate) am reuşit să fac cosuleţul de picnic ca nou şi trecut prin multe războaie atestate de zgârieturi proaspete şi noroi înfipt în zone imposibil de atins dintre nuiele. În timp ce mă zbat să urc malul o barcă de lemn se opreşte lângă mine. “Pe tine te-a trimis Basset? Ai întârziat!” Vorbitorul cu pricina e un lup cu un cap mai înalt decât mine. Spun asta pentru ca încovoiat se uită fix în ochii mei. “Zi mă. Eşti Scufiţa?”. “Nu! Sunt Vecinu!”. “Vecinu, aşa. Mi-au zis oile alea că au scris pe coşuleţ ca să te recunosc, dar văd că sterseşi repede. Dacă nu vedeam că speli coşul şi îţi lipeam două vâsle pe spinare că te bălăceşti în lacul meu? HA?” Interzis, mă holbez la ţoale şi la barcă. Barca este din lemn cu un greement de yolă. Sus, pe catarg, flutură (deşi nu e pic de vânt) un steag roşu pe care scrie “La plăcinte, înainte!”. Acelaşi steag flutură (în acelaşi vânt absent) şi pe corabia cu 5 catarge din mijlocul lacului. Mi se pare neverosimil de mare pentru lac. Cizmele roşii, redigota albastră cu fireturi galbene, pantaloni albaştri, capă roşie, sabie cu teacă şi curea galbenă, un batic roşu sub un tricorn albastru. Cămaşa orbitor de albă este strânsă la gât de o eşarfă galbenă. Stă cu talpa pe marginea bărcii şi scoate un ceas de aur prins cu un lanţ din acelaşi material de vesta roşie. Se uită la ceas apoi la mine: “Ce faci, mergi azi?” Ochiul de sticlă mă priveşte fix. “Aaaaaaa, unde?” “Păi, oile alea. Cine crezi că ştie unde găseşti oi, dacă nu lup de mare.” “Adică lup de lac.” “Lup de mare, Vecine, aşa mă cheamă, Lup-de-Mare.”
“Aha.” Sunt sigur ca are un ochi de sticlă. Ceea ce mă enervează este că nu imi dau seama care e.
Va urma … cred …

News

N-am văzut “Brokeback Mountain“, dar vă recomand “10 Things I Hate About You“, “The Patriot“, “A Knight’s Tale“, “Monster’s Ball“, “The Brothers Grimm” şi “Casanova“.  Aştept cu nerăbdare “The Dark Knight“.

Mă gândesc că nu ar fi deloc rău ca unii actori, cei pe care îi considerăm un bun public, să semneze cu noi un contract individual în care să se specifice câteva interdicţii: viteza excesivă – James Dean, armă neverificată – Brandon Lee, consumul de “doze” alcoolice / farmaceutice – Marlon Brando, Marilyn Monroe, Jim Morrison, Elvis Presley, Bruce Lee şi atâţia alţii.

Lor li se alătură, din 22.01.2008, şi Heath Ledger.

P.S. Nu, n-am greşit numele postului. Cel de-al 11-lea lucru pe care îl urăsc este accidentul de ieri care ne-a luat un actor extraordinar.

Este o carte a lui Guy Kawasaki care mi se pare cel puţin interesantă. Coperta nu-mi place, dar eu oricum am gusturi ciudate:).

Toată lumea ştie cine e Guy şi ce a făcut şi ce ştie el cel mai bine să facă. Dacă nu ştiţi înseamnă că nu vă interesează, deci nu mai căutaţi.

Revenind, tipul este impresionant şi pe lângă pricepere a avut şi condiţiile propice, talent, incisivitate şi noroc. Cartea merită atenţie, spre deosebire de maldărul de maculatură din zona respectivă de la Diverta (gen Trump şi alte tâmpenii) din care am extras-o. De-a lungul timpului doar câteva cărţi despre publicitate şi marketing le-am trecut la “utile” din cele pe care le-am citit. Nu pentru că au fost puţine sau scrise de nepricepuţi, ci pentru că nu erau pe gustul meu. Pe asta am trecut-o la utile. Dacă vă pasionează publicitatea sau marketingul, lucraţi sau orbecăiţi prin domeniile respective, v-o recomand.

Un lucru însă m-a distrat teribil. Exemplul preferat de produs complex al lui Guy este un ceas Breitling Aerospace. Nu ştiu dacă am voie să citez, dar am s-o fac oricum:). “Dintr-un anumit unghi, el este doar un ceas cu limbi şi cifre, dar în timp ajungi să-i înţelegi complexitatea: abilitatea de a-ţi spune cât e ceasul în cel puţin două fuse orare diferite, de a calcula cât mai trebuie să dureze zborul unui avion şi de a socoti de cât timp faci jogging.” Cert este că omul e foarte încântat de ceas. Cum şi eu sunt încântat de chestii care pot face mai multe lucruri decât este nevoie, îl înţeleg perfect. În subsolul paginii este o notă amuzantă voluntar şi în acelaşi timp involuntar din punctul meu de vedere vizavi de ceasul respectiv: “Cu toate acestea, nu-mi pot da seama când mi-ar fi de folos un anume atribut pe care îl posedă ceasul Breitling Aerospace. Dacă apeşi butonul, ceasul îţi spune cât este ora, pe patru tonalităţi diferite. Presupun că te-ai afla într-o peşteră, blocat, incapabil să-ţi întorci încheietura mâinii ca să te uiţi la ecranul luminos, dar capabil să apeşi butonul ceasului cu cealaltă mână. Prin urmare, acest atribut te ajută să auzi cât timp mai ai până vei muri.” Explicaţia mi s-a părut amuzantă, dar explicaţia logică e mai simplă decât peşteri-morminte. Personal cred că ar fi de folos unui nevăzător, dar e mai tare treaba cu speologia. Mai ales dacă eşti claustrofob. Cred că am să scriu la Breitling Aerospace. :D

Trecând peste asta, Guy Kawasaki a fost evanghelist principal al companiei Apple Computer Inc., iar cartea e de real folos. Pe lângă explicaţii şi puncte de perspectivă noi sunt trei lucruri care mi-au plăcut: bibliografii la final de capitole, exerciţiile (întrebări care te aruncă în situaţia ce ţi-a fost prezentată în fragmentul precedent) şi inventarea de noi termeni ca DICEE. Vă las să descoperiţi ce înseamnă, doar adaug că ultimul E este iniţiala de la Evocative (emoţionant) şi s-a alăturat acum, la 7 ani de la apariţia acronimului DICE în cartea The Macintosh Way. Îmi place să cred că are legătură cu Lovemarks al lui Kevin Roberts şi că este o tendinţa generală.

Acum mai bine de 1 lună am postat reclama de mai sus. Nu pot să zic că Sărbătorile m-au oprit din a adăuga două cuvinte, dar multe lucruri plăcute, mai puţin plăcute şi unele de-a dreptul neplăcute mi-au ocupat timpul. Alegeri de făcut şi balanţe de sfârşit de an sau, poate, de etapă. Una peste alta e un An nou şi sper mai bun şi diferit de cel dinainte. Ceea ce vă urez şi vouă.

Reclama mi-a plăcut foarte mult şi cred ca este una dintre cele mai bune reclame care le-am văzut vreodată. Am încercat să îmi dau seama de ce cred asta, ce este aşa impresionant.  În primul rând îmi captează atenţia imediat. Şi asta o face prin dinamismul mişcărilor, chiar dacă este redată la o viteză mai mică decât cea reală. Îmi creează un sentiment de dinamism şi adrenalină. Landscape-ul exagerat al imaginii, îngustarea rezultată de cele două benzi negre orizontale, entropia bucăţilor de obiecte sfărâmate, suspansul înainte de impactul glontelui cu obiectele, curiozitatea de a vedea şi ghici liniile de tensiune care vor ceda la impact creeză senzaţia “de aşteptare cu sufletul la gură”. În clipa în care apare imaginea acelui băieţel (care are o expresie perfect potrivită, pare că îţi cere ajutorul, dar este resemnat cu ceea ce i se întâmplă) emoţia “sufletului la gură” se transformă într-o negare a ceea ce crezi că se va întâmpla. Refuzi să urmăreşti pur şi simplu faţa acestuia, refuzi să vezi liniile de tensiune după care va ceda. Te uiţi la glonte şi  îţi doreşti să nu fie cea mai macabră reclamă pe care ai văzut-o vreodată. Simplu şi genial. Paternul creat aproape că îmi induce o stare de hipnoză, cu fiecare eveniment, impact, sunt sigur că şi următorul va fi la fel şi privesc curios şi atent. La final ajung să îmi refuz paternul creat şi starea de negaţie o transpun imediat în textul lăsat de dispariţia glontelui.

Am avut atenţie, implicare şi negaţie. Ce îşi poate dori mai mult un mesaj umanitar?

13 decembrie 2007, m-am mutat la mine acasă.

Încă încerc să ma acomodez cu locurile, respectiv mă bat cu wordpressul căruia nu îi place noul loc de muncă. O să fie o luptă dreaptă, ori eu ori el.:)
Pe această calea mulţumesc lui Radu că mă ajută la îmblânzirea scorpiei.
Să îi urăm succese în ramură.

K

1) P.S. 22.ian.2008 - am învins!

2) P.S. Dacă cineva mă posedă prin blogroll schimbaţi, vă rog, cu www.flameon.ro/kalkin. Scutiţi oamenii de un click în plus de pe pagina asta pe adresa nouă, deci este un lucru bun pentru binele omenirii:).

Clipul de mai jos m-a determinat să adaug o nouă categorie.:)

Clipul de mai jos m-a determinat să adaug o nouă categorie.:)

Reclama de mai jos nu are nevoie de introducere. Pentru ca este Billy Idol.

Pentru mine cel puţin. :)

Citeam postul unei amice, Cutish, despre filmul lui Mungiu şi în timp ce îmi scriam comentariul am început să mă enervez şi să mă depărtez de subiect. Cum nu e frumos să o iau pe cărări când sunt în vizită am revenit acasă să îmi pot spăla rufele (nu pot să zic în familie pentru că locuiesc singur) singur:). Referitor la filmul lui Mungiu nu l-am văzut şi nici nu cred că am să o fac. Sunt încântat că a luat premiul, că prin asta demonstrăm că nu suntem numai verze în ţara asta, dar nu am să îl văd.
Nu că nu mă interesează subiectul. Ci pentru că am o problemă cu filmele româneşti postdecembriste.

De ce? Sunt de acord, suprind foarte bine sentimentele (ca toate filmele europene), că sunt regizate bine, actorii sunt chiar actori etc.
Dar nu sunt de acord cu ce înfăţişează. Văd oameni la limita sărăciei, orice fată drăguţă se prostituează sau e naivă până la prostie, oricine mănâncă bătaie, intră în situaţii penibile şi jenante. Nu suntem buricul lumii, nu avem bani cu nemiluita, dar nici chiar aşa. Este clar, ai mai mult succes cu dramele (vezi câţi actori au luat Oscar pentru interpretarea rolurilor unor persoane cu handicap: Dustin Hoffman, Daniel Day-Lewis, Jamie Foxx etc) şi atunci când vizezi un premiu bagi ceva cu lacrimi. Şi mass media bagă aiureli în loc de sport, şi sucurile sunt toate naturale, şi reducerile la maşini sunt din buzunarul vânzătorului. Ok, asta e piaţa, dar mass media mai declanşează un caz de corupţie, sucuri mai sunt la care nu poţi face E (200+350+ .. ), iar maşinile alea mai sunt în leasing. În schimb în filmele româneşti toate corăbiile se îneacă din port.

Bun, asta arătăm afară, dar minţim. Nu înseamnă că viaţa în România e o tragedie. Nu trăim fiecare o dramă. Avem din ce în ce mai multe zile bune. Din ce în ce mai mulţi dintre noi au un trai decent cu adevărat. Iar noi facem numai filme negative. Daca îmi tot repeţi că sunt urât, prost, sărac până la urmă ajung să o cred şi eu. Şi nu e adevărat. Suntem oameni normali şi noi, românii. Nu-s vreun patriot, dar cred că nu ne promovăm corect pe noi ca persoane.

Nu te poţi educa, promova, realiza, dacă tot ce faci este să vezi răul din lucruri, să mergi încruntat pe stradă şi cele mai tari glume să ţi se pară cele în care se face mişto de cineva. Care dintre voi vă regăsiţi în filmele acelea? Câţi? Da, dom’le, vreau filme ca cele americane cu oameni care reuşesc, care traiesc ok, care pot fi Spiderman. De ce noi nu putem fi Dan Buzdugan, badigardul lui Mihai Viteazu, din revistele Cutezătorii? Sau de ce nu putem face un film în care Prunariu se întâlneşte în spaţiu cu un extraterestru şi ţine secret până azi? De ce steagul dacilor nu ar simboliza că erau de fapt vârcolaci şi de-aia i-am snopit 200 de ani pe romani? De ce Sfinxul nu este capul lui Decebal? De ce nu facem un film despre Vlad Ţepeş aşa cum a fost? Şi unul în care Vlad e Dracula şi să le lansăm pe ambele în acelaşi an? De ce Dracula nu putea să se ducă la Londra printr-un portal Babele – Stonehenge şi trebuie să meargă cu o corabie?

Când peste tot vezi negru, normal că nu mai crezi în tine şi în visele tale. Noi ducem lipsă de modele de viaţă, de oameni care să inspire. Iar cei care există nu îi promovăm, ci apar undeva în ziare prezentaţi ca nişte ciudăţenii.

De ce am făcut primul vagonet pe şine, de ce am avut primul oraş din lume iluminat stradal cu gaz, de ce am avut un Henri Coandă, de ce Tesla s-a născut în România, de ce am inventat primul stilou, de ce am avut un Traian Vuia dacă nu pentru brand?

Noi suntem ca Hagi Tudose. Umblăm cu ţoale care curg de pe noi, dar acasă, în pivniţă ne numărăm averile. Şi râdem cu gura până la urechi că americanii nu ştiu unde e România. Păi de unde să ştie ei şi atâţia alţii dacă noi ne hlizim din pivniţă?

Ştire mare acum ceva vreme în multe ziare: guma-care-nu-se-lipeşte. Milioane de euro investiţi pentru a putea dezlipi guma de mestecat din păr, covoare, îmbrăcăminte etc. Guma-care-nu-se-lipeşte rezultată din milioanele acelea investite se dizolvă. Eu mă îndoiesc că se dizolvă complet în apă, ceea ce înseamnă că în loc de gumă veţi avea o soluţie diluată de gumă pe covor :).

S-a inventat o nouă formulă, pe care sunt curios cine o va adopta având în vedere că trebuie să schimbi reţete, linii de producţie şi o parte din logistică. Problema gumei de acum este gradul de lipire. Este mult mai simplu de curăţat dacă o faci casantă atunci când e lipită:D. Nu se mai întinde şi se rupe aderenţa. Nu glumesc, am testat şi am folosit de multe ori soluţia asta. Deci până la mestecarea pe scară largă a gumei-care-nu-se-lipeşte puneţi un cub de gheaţă pe locul accidentului (covor, banchetă de maşină, păr, blugi testate de mine). După 2 minute nu trebuie decât să frecaţi locul şi guma se transformă în firimituri fără să lase vreo urmă.

Asta îmi aduce aminte de o povestioară, adevărată sau nu. În timpul războiului rece Statele Unite şi Rusia concurau pentru cucerirea spaţiului cosmic. Cosmonauţi ajunşi în spaţiu, căţele şi alte asemenea. Când zburau căţelele era ok. Cosmonauţii în schimb doreau să îşi noteze numărul de înmatriculare al ozn-urilor care veneau de pe contrasens. Numai că, surpriză, pixurile şi stilourile fiind gravitaţionale nu funcţionau. Americanii au investit milioane de euro pentru a inventa un pix cu piston. Au reuşit după mai mult de un an. Între timp, tot ce era de notat, notaseră ruşii. Cu un creion.

Am văzut acum câtva timp “Negurile”, pe rafturile librăriilor. Deşi scria “Avalon” pe ele şi mie îmi plac poveştile cu Arthur am ezitat să le cumpăr fiind foarte circumspect, nu auzisem niciodată de scriitoare. În cele din urmă le-am cumpărat de pe insula unde am fost, cu reducere destul de substanţială.

Rar mi-a fost dat să citesc o carte mai plictisitoare şi mai searbădă. Nu sunt misogin deloc, dar eu chiar nu am înţeles motivaţia pentru multe din cele povestite acolo. De exemplu nu am înţeles de ce trebuie sa fiu la curent cu ciclul lui Morgaine (cartea e scrisă din punctul de vedere al lui Morgaine şi din când în când sunt capitole denumite “Vorbeşte Morgaine”, găselniţă care probabil ar trebui să mă lase lat de fericire). De ce suntem la curent cu ciclurile sau cu numărul avorturilor fiecărui personaj feminin iarăşi nu pricep. Dacă habar n-aş avea despre înmulţirea speciei umane aş crede că pentru a face un copil trebuie sa faci minim 5 avorturi înainte, iar să ţi-o tragi în familie e ceva normal şi deloc dăunător genetic.

Pe urmă, Avalon este un loc înconjurat de ceaţă unde doar cei cu “abilităţi” pot ajunge, în speţă doar cei care trăiesc acolo. Cum naiba se rătăcesc unii şi trec graniţa în Avalon din lumea noastră date fiind lucrurile de mai sus, asta nu ne mai lămureşte.

În tot volumul 1 se întâmplă trei lucruri: 1. Uther Pendragon se însoară cu Ingraine (care o avea deja pe Morgaine fiică din căsătoria precedentă) şi se naşte Arthur. 2. Arthur se culcă cu Morgaine, sora vitregă. 3. Guinevere, Lancelot şi Arthur o pun în 3. Asta e tot… Din când în când Arthur cu Lancelot şi vreo trei ortaci se duc şi mai ard nişte saxoni. Nu se ştie despre strategie, negocieri, logistică, starea războiului, intriga de la curte decât că Arthur şi cavalerii lui atacau călare. Vin acasă, li se cântă la harpă şi apoi back in business.

Frapant este faptul că nu există motivaţii personale ale personajelor. Cu excepţia Doamna Lacului şi Merlin restul sunt pioni, chiar şi Morgaine. Personaje simple, limitate, fără valenţe, unele bune, altele rele, fără evoluţie. Partea politică e de nivelul clasei a 5-a, intriga tinde spre 0, un singur curs al acţiunii, dizertaţii religioase care vor să şocheze, dar nu fac altceva decât să plictisească cu puncte de vedere comune şi previzibile.

Îmi place heroic fantasy, dar “Negurile” chiar m-au băgat în ceaţă. Posibil să vă placă, eu a trebuit să fac un efort serios pentru a citi până la capăt.

Am văzut “Walk The Line”, mi-a plăcut. Şi filmul şi muzica.

Fără plată:

BrainTV

LiberTV

QuickSilverScreen

Cu plată:

I-Tv

Enjoy!

Tot asist la o întreagă văicăreală în privinţa mediului şi o mea culpa a omenirii. Nici mie nu îmi place că e vara prea cald şi că iarna nu-s zero grade. Indiferent câtă poluare am fi facut însă în ultimii 150 de ani mi se pare puţin probabil ca efectele să se observe brusc şi puternic după anii ‘90 şi mai ales cauza să fie exclusivă. E clar că poluarea pe care o împrăştiem cu succes are mare parte din vină, dar nu cred că toată. Comparaţi clima de acum 10 (zece) ani cu cea de azi. Nu are nici o legătură. Credeţi că se poate schimba atât în doar 10 ani din poluare? Efectele poluării ar trebui să se manifeste gradat în timp, ceea ce nu se întâmplă.

Aşa că aş mai adăuga 2 cauze cel puţin la fel de importante:1. Se apropie o nouă eră glaciară (ar fi avut loc mult mai târziu, dar am reuşit să o aducem mai aproape).2. A 2-a mi se pare că face parte din treburile evidente şi simple pe care nu le vede nimeni. Suntem prea mulţi şi respirăm prea mult. Niciodată în cursul istoriei nu au existat atâtea suflete (animale, oameni şi alte orătănii) pe Pământ concomitent. Toţi consumăm oxigen şi producem dioxid de carbon. Şi atunci când distrugi pădurea tropicală şi te înmulţeşti ca iepurii apare o problemă de echilibru între producţia de oxigen şi cea de dioxid de carbon.

Alt subiect la modă care se vehiculează este energia curată (eoliană, solară şi aşa mai departe). Ei bine, am o veste proastă: exploatând la maxim aceste minunate surse de energie curată vom obţine cam 15-20% din necesarul omenirii. Restul pauză. Ori găsim fuziunea la rece, ori punem un dinam la bicicletele de gimnastică pentru alimenta televizorul… Pentru că fuziunea la rece e singura soluţie viabilă pentru producere de energie ieftină şi inepuizabilă. Ceea ce ar fi o soluţie pentru a înceta exploatarea forestieră şi petrolieră, şi, prin asta, refacerea echilibrului climatic.

Desigur astea-s probleme strict ale omenirii. Doar noi suntem disperaţi de toate schimbările astea. Ale planetei în nici un caz, deşi tot aud că viaţa pe Terra e în pericol. Ba chiar însăşi planeta. Aiureli. Viaţă există şi într-un reactor atomic, deci în realitate nu e nici o problemă în privinţa asta.Cert este că poluarea, suprapopularea, distrugerea vegetaţiei, dezechilibrul apărut prin extincţia unor specii (delfinii de apă dulce sunt ultimii dispăruţi oficial, dacă nu mă înşel) ne duc “acolo unde nu a mai ajuns nimeni niciodată” vorba lui Picard. Stephen Hawking spune că în condiţiile actuale vom avea aceeaşi climă ca pe Venus foarte curând. Personal îl cred.

În concluzie am o veste bună şi una proastă: aia bună este că întotdeauna lucrurile cu adevărat mari s-au produs în situaţii de criză atunci când evenimentele duc la un moment critic (ceea ce înseamnă ca vom asista la chestiuni interesante în cursul vieţilor noastre – ca idee, zăcămintele cunoscute de petrol se termină peste 40 de ani şi asta e pe bune). Presupunând că nu suntem decât gâşte şi nu găsim nici o soluţie apare şi vestea proastă: ca să vă fie foarte clară băgaţi un pui la cuptorul cu microunde. Daţi la maxim şi priviţi din 10 în 10 minute. Ăla de acolo eşti tu. Doar că 1 minut este egal cu 15-20 de ani. Are cineva ketchup? :)

Post ScriptumAlţii spun că este doar sfârşitul micii ere glaciare. Pe ei nu îi cred.

Am asistat în concediu la câteva conferinţe diverse teme: robotică, fizică, ştiinţe de frontieră, metafizică, ştiinţa complexităţii, mediu, magie, science fiction etc., undeva pe o insulă pe Dunăre.

Multe afirmaţii şi supoziţii spuse, pe unele le-am apreciat ca fiind reale, altele nu le-am apreciat. Cert este că m-au determinat să adaug o nouă categorie numită “Despre …”.

Cel puţin o dată pe săptămână trec pe la Diverta, jos la Mall Plaza. Vânez două cărţi, volumele cu numărul 3 din două cicluri Amber – Roger Zelazny şi Roata Timpului – Robert Jordan.

Dezinteresat total şi hipnotizat de posibilitatea ca în sfârşit să găsesc volumul 3 din Amber (am aflat ca din Ochiul Lumii a3a parte apare de-abia în toamnă) am avut brusc şi inopinant o revelaţie. De aproape 4 luni trec o dată pe săptămână pe lângă şansa de a mă îmbogăţi. Aceasta stă cocoţată pe standul ce îl ocolesc de fiecare dată enervat de faptul că îmi stă în drum. Pus, probabil, strategic tocmai pentru a nu îl rata. Standul cu pricina are cam 1m pe 1m şi este plin de cărţi pe a căror copertă scrie clar “Cum să faci bani” (sau ceva de genul ăsta). Nu specifică dacă şi mulţi, dar cred că da. Deci am cam 1 m cub de şanse ca săptămâna viitoare să îmi rezerv o croazieră până în Ushuaia. Nu e rău deloc.
Împrăştiate cu dezinvoltură prin librărie mai sunt încă vreo 3-4 cărţi din astea cu sfaturi de chiverniseală, alţi metri cubi de şanse. De aici am tras trei probabile concluzii:

1. Ca să te căpătuieşti trebuie să scrii cărţi cu care să îi fraiereşti pe alţii că or să facă bani.
2. Treaba e chiar reală, dar nu cumpără nimeni (n-am auzit nici pe Ţiriac, nici pe Becali sau pe Copos că au vreo carte din aia pe acasă).
3. Este reală şi se cumpără, dar cititorii milionari în euro peste noapte nu vor să spună adevărul.

Cred că trebuie să privim aceste cărţi foarte pragmatic şi afacericos. Ca o investiţie. Drept urmare am să mă duc la Diverta cu un cântar şi am să cântăresc cartea cu pricina. Dacă valoarea ca hârtie de maculatură este mai mare sau egală cu preţul scris pe coperta IV (incluzând TVA), o cumpăr pentru că nu pierd bani. Altfel nu. Aşa cred că se aşteaptă scriitorul să gandească posibilii cititori ai genului literar în cauză.

Astăzi imediat ce ies de la job mă duc să împrumut un cântar. Nu vreau să îl cumpăr pentru că va creşte bugetul alocat pentru achiziţionarea cărţii, şi astfel îmi cresc şansele de a depăşi valoarea maculaturii ceea ce duce implicit la ratarea carierei mele ca milionar în euro. Cum profitul este pe măsura investiţiei mă întreb dacă nu ar fi bine să cumpăr mai multe cărţi. Asta înseamnă ca voi uza mai mult cântarul.

Dar la urma urmei nu poţi face bani fără sacrificii :)